Amintiri din Facultatea de Istorie (4): Genul epic

„Se zice că fiecăruia de la Istorie îi lipsește o doagă”, notam în prima săptămână de cursuri. Să fi preluat deja această vorbă de la Serj, colegul care era concomitent în anul 2 (la relații internaționale) și anul 1 (la istorie), deci care avea experiență de teren? Sau gândeam la fel în chestiunea aceasta, așa cum aflam ulterior că gândeam în multe alte privințe?

La începutul cursului de Istorie Universală (sec. 5-14), doamna Ecaterina Lung a lansat o întrebare de sondare a „stadiului cunoașterii” în rândul bobocilor, iar un tânăr creț cu ochelari a ținut să răspundă ca la școală, precipitat și cu răsuflarea tăiată. Sala a început să chicotească, mai mult dintr-un sentiment al vulnerabilității – cu toții eram niște tocilari, în fond, dar tânărul acela (al cărui nume îl știa toată lumea la sfârșitul zilei aceleia) își asuma cu îndrăzneală nerdiness-ul.

Cursul de istorie medievală universală (vest-europeană, de fapt) era împărțit între „Cati” Lung, Lukács Antal și Andrei Pippidi. Eu am optat pentru Biserică și Stat, așa că iată-mă în grupa doamnei Lung, spre norocul meu de începător. Mă bucuram de indulgența sa mai abitir decât se bucurau regii de indulgențele papale, iar această relaxare m-a ținut fidel și curios. Citeam din cărțile de la Corint, unele traduse chiar de dumneaei, despre invazii, regate barbare și renașterea carolingiană. Mergeam la cercul de istorie medievală (condus de dumneaei), unde i-am cunoscut pe colegii din anii mai mari – Arda, Vali, George, Miron – care mi se păreau mult mai maturi pentru că puteau intra în dezbateri. Mă duceam să ascult prezentările medieviștilor la „sesiuni de comunicări științifice”, în facultate și la Institutul „Iorga”. Aveam Antichitatea în inimă, dar Evul Mediu mi-era hrană pentru minte.

În facultate e o tradiție care constă în a ști limba franceză și în a studia lucrări în limba franceză. Eu, din punctul acesta de vedere, sunt dezavantajat. – jurnal, 13 oct 2006

La cursul de istorie medie a României (sec. 7-16) am avut șansa să îl mai prind pe Tudor Teoteoi, aflat în pragul pensiei. Alternativele ar fi fost Ștefan Ștefănescu – de care colegii îmi povesteau cum îl podidea plânsul în lungile sale elogii la adresa lui Mihai Viteazul, privind pe fereastră la statuia ecvestră de peste drum – și Marius Diaconescu – aflat la polul opus, cu discursul său demitizant. Eu am rămas în zona evului „întunecat”, mult mai spectaculos prin enigmele lui. Cu vocea sa tremurândă și joasă, Teoteoi vorbea despre frământările prin care au trecut Balcanii în epoca migrațiilor ca un martor al apocalipsei. Practic, nu îi puteam separa pe Wulfila și pe Priscus din Panion de persoana lui Tudor Teoteoi. Ascultam vrăjit, ca tolănit în fața focului, balade epice cu goți, huni, slavi și avari, gepizi, cumani și bulgari.

Linia conducătoare a cursului era însă alta: sursele (dovezile) romanității orientale. Adică să se știe că vlahii și românii au fost dintotdeauna acolo, în Balcani și la Carpați! Nu e de mirare că acesta a fost și subiectul la examen.

La Arheologie stăteam toți smirnă în bănci, pentru că savantul Mircea Babeș nu tolera indisciplina. Îi mai dădea pe unii afară, iar de întârziat la cursurile sale era de neconceput. Pentru mulți era bau-baul acelui semestru; iar și mai mulți se temeau că perceputa duritate se va reflecta și în notele date la examen. Mie mi se părea că toată această tensiune venea dintr-o inadecvare. Obișnuit cu exigențele profesionale ale cercetării în Institutul de Arheologie, predarea unui curs pentru începători putea fi o corvoadă. A ales să păstreze morga aceea de Herr Professor ca să nu se mai complice.

La examen (scris) am luat nota 10, producând senzație. Dar nu eram cât de puțin interesat de arheologia sistematică – citeam în schimb despre Schliemann. S-a nimerit doar ca subiectul de examen să fie singurul capitol digerabil și totodată atractiv: scurta istorie a „școlii” românești de arheologie. Cu Odobescu, Bolliac, Tocilescu, Pârvan și Andrieșescu mai merge; cu tipuri de fibule și de vârfuri de lance, nu.

La seminarii, pe cât de neinteresantă mi se părea „Arseneasca” – din specia de șantier arheologic –, pe atât de competentă se arăta asistenta de la Preistorie, Alexandra Țărlea. Cu calmul și deschiderea dumneaei, putea avea atenția mea ore în șir, dar și conținutul cursului mă ținea pe orbită. Skepsisul a fost transformarea lui într-un curs de antropologie culturală, cu lecturi din Marcel Mauss și Claude Levi-Strauss. Și uite așa mai ieșeam și noi din cultura western, ascultând despre poliandrie și poliginie, despre șamanism și magic mushrooms. Pe titularul de curs l-am ascultat de prea puține ori, pentru că raportul curs-seminarii era de 1 la 2 și pentru că la primele două întâlniri programate a fost suplinit de doamna Țârlea. Dar restul de 4-5 au fost suficient de intense pentru a crea a impresie puternică:

Carol Căpiță e profesorul de la Preistorie, care de-abia acum a venit să țină prelegerile, avea un mod foarte ciudat de a se comporta (deși parcă așa ar trebui să arate un om obsedat de pasiunile lui și erudit), dar e până acum singurul profesor în stil occidental (adică stilul ăla văzut în filme, cu profesorul popular), ține prelegeri în adevăratul sens al cuvântului (adică prezintă idei, te plimbă prin extrapolări în tot felul de probleme existente în domeniu), e foarte interactiv (adică simți că ți se adresează, vrea sau cere feedback-uri ca să se asigure că am înțeles ce ne-a transmis). Referitor la oportunitățile de carieră, ne-a sfătuit să învățăm limbile străine regionale: cele balcanice, maghiară etc. – jurnal, 7 noi 2006

Ce mai remarcasem la Carol Căpiță era paharul de cafea to-go, din care sorbea la răstimpuri – încă o marcă a profesorului „occidental”, degajat. Modul „ciudat” de a vorbi în public – împrăștiat, cu multe paranteze – m-a deranjat mai târziu, la una dintre prezentările pe care profesorii le mai făceau în afara curriculei. Atunci puneam la îndoială competența sa; acum cred că era doar dorința sa de a spune mai mult decât permite timpul sau cadrul discuției. Singura interacțiune cu dumnealui a avut loc după examenul restanță (susținut cu Alexandra Țârlea), când m-am dus cu carnetul la semnat. Luasem 10 la cursul său, dar altceva îi atrăsese atenția: „Ai luat 10 la doamna Petre?”.

Cu Zoe Petre și asistenții dumneaei, cu Daniela Zaharia, cu Ecaterina Lung, cu Alexandra Țârlea, cu Teoteoi și Căpiță am avut parte de cel mai frumos semestru. Și nu e doar pentru că atunci eram entuziasmat de noul început la Istorie, ci și pentru că am avut norocul să nimeresc la cursurile acestor profesori.