Amintiri din Facultatea de Istorie (2): Începutul

Când am coborât în Gara de Nord, la sfârșit de septembrie, era o căldură de vară. Încărcat cu rucsacul împrumutat de la tata, m-am îndreptat spre Eroii Revoluției, cu metroul în care observam de la o stație la alta cum lumea devine mai ponosită. Plecasem de la Piața Victoriei și mă îndreptam spre Sudul Capitalei, un loc despre care știam încă de la Brașov că e „nașpa”. Văzusem de fapt o mostră în Apărătorii Patriei cu două luni în urmă, când am înnoptat la A. cu ocazia admiterii.

Lăsând prejudecățile ardeleanului middle-class la o parte, am pornit la pas pe șoseaua Giurgiului, care începea cu niște case și dughene de-a lungul unor trotuare ca niște hârtoape. La orizont se profilau totuși niște blocuri în lamă, de bulevard, dându-mi speranța traiului urban în următorul an de stat în gazdă. După ce am trecut de piața Progresul, am făcut stânga pe strada Ghimpați și iată-mă în fața unui bloc de anii ’60, de partea bună a șoselei care despărțea Berceniul de Ferentari.

Am ajuns să caut gazdă pentru că aflasem – de la secretariatul facultății – că studenții de anul 1 nu primesc locuri în cămin. Nu sunt nici acum sigur că informația era adevărată. Dar nici eu nu mă simțeam pregătit să împart o cameră cu alți inși, cu puțina mea experiență de acest fel dobândită la edițiile naționale ale concursului „Lumea Romanică”. Am lăsat căutarea unei gazde până la sfârșitul vacanței și norocul meu a fost tot cu A., care se întâmpla să știe pe cineva care știa pe cineva… În câteva ore am obținut o cameră în Berceni, la doamna Bucur.

… de azi am început un nou capitol în viața-mi. Se cheamă facultate în București. Și, mai mult decât atât, se cheamă stat în gazdă. Dar și mai mult decât atât, gazda mea e o babă habotnică de 74 de ani care, deși la început părea simpatică, se pare că întrece unele limite la care m-am așteptat și îmi sugerează că ar fi mai bine să mă întorc devreme acasă. – jurnal, 30 sept 2006

Altarul din camera în care am locuit timp de doi ani universitari. Am numărat 14 icoane și 6 trandafiri de plastic. Cu așa ceva nu e de mirare că am scos a doua medie din an

Doamna Bucur din București, o văduvă septuagenară care încă își plângea colonelul demult dispărut, mai primise în gazdă doar studenți la teologie. Cu mine, pletos și sosit printr-o recomandare îndepărtată, trebuie să fi avut rezerve și primul lucru pe care l-a făcut a fost să îmi ceară banii. Să fi fost arghirofilia dobândită în mizeria pensiei fără copii, sau doar expresivitatea ei de fostă asistentă de pediatrie, ochii ei albaștri luceau la vederea celor două bancnote de aceeași culoare, asezonate cu una de mai mică valoare.

250 de lei m-a costat în fiecare lună privilegiul unei camere private în București. Bugetul lunar, subvenție de la tata grație puterii de convingere a mamei, era de 700 lei. Inițial fusese vorba de 800 lei, dar nu am dus la bun sfârșit o sarcină casnică și am fost penalizat.

Nu doream să fiu unul dintre aceia care primeau pachet de la părinți, plus că îmi plăcea ideea de a-mi gestiona propriile finanțe. A fost un pas spre maturitate și independență. Astfel am dobândit libertatea de a da cei mai puțini bani pe mâncare și cei mai mulți bani pe cărți și distracție. Conform condicii de cheltuieli (pe care o țineam pentru a avea cât de cât un control asupra cash-flow-ului), în prima lună de studenție la București am mâncat de 173 lei, m-am distrat de 51 lei și am cumpărat cărți de 126 lei. Am început cu Tacitus în latină și cu Iliada în ediție bilingvă, am continuat cu un Dicționar de Marină și cu un album despre pirați (!). În câteva zile, știam toate anticariatele bune: 2 pe Academiei, 2 la Dalles, 1 la PNL pe Bălcescu, 1 pe Brătianu, 1 pe Doamnei, 1 lângă Hanul lui Manuc.

Ca să vă faceți o idee despre valoarea banilor de atunci, merdeneaua cu brânză era 1 leu („am devenit regele foietajelor”, notam undeva), iar berea de cârciumă era între 1 și 3 lei. Dacă îmi aduc bine aminte, prima halbă de bere băută la terasa lui Argentin, vis-a-vis de Club A, a costat 1,80 lei. Atât la Argentin, cât și la Club A, am ajuns prin prietenii mei A., C. și O., aflând abia mai târziu că ele erau și locurile preferate ale studenților la istorie.

Băiețeală în Big Mamou

După câteva întâlniri de catching-up cu prietenii mei din București – brașoveni și „forumiști” –, m-am prezentat la cursul inaugural al doamnei Zoe Petre, pe 2 octombrie. Nu mai țin minte despre ce ne-a vorbit. Mintea mea era la orar, la cereri și la formulare-tip. În ajun aflasem de la Melina, prietena care m-a ajutat cu admiterea, că urma să mă înscriu la niște „module”.

Despre ce era vorba? Cursurile propriu-zise ofereau doar o parte – un modul – din materia pe care ar fi trebuit să o stăpânim. Pentru restul informațiilor existau „pachetele de curs”, niște fascicule xeroxate  care circulau printre studenți ca samizdatele. La examen, evaluarea din cursul general (din „pachet”) se făcea cu admis/respins. Cei admiși ajungeau apoi să fie evaluați doar pentru cursul predat – modulul – și astfel să primească o notă. De exemplu, eu trebuia să studiez de unul singur istoria generală a românilor în evul mediu, iar „la curs” să audiez fie modulul prof. Teoteoi (despre romanitatea orientală până prin sec. 13), fie modulul conf. Diaconescu (despre Țările Române în vremea voievozilor).

Pe holuri era agitație mare, pentru că la bursa zvonurilor se auzise de profesori mai „mișto” sau mai „nașpa”, în funcție de notele acordate. Iar fiecare modul avea un număr limită de locuri, cam 30-50. Dar era destul de multă flexibilitate în privința acestuia. La un modul se puteau înghesui și 70, lăsându-l pe celălalt foarte „aerisit”.

Practic, mai am o săptămână de așteptat, timp în care se face repartiția pe grupe a studenților, în funcție de opțiunile lor cu privire la modulele de studiu. Mâine îmi depun și eu cele 7 cereri, câte una pentru fiecare disciplină. – 2 oct 2006

Celor 7 cursuri le corespondeau 2-3 opțiuni de module. Nu exista nicăieri o descriere a lor, un syllabus – cum se zice pe-afară. Având la dispoziție doar titlurile, unele mai puțin descriptive decât altele, te rugai ca măcar să fie conforme cu conținuturile. Alții poate mai știau câte ceva despre profesori și scrierile lor. Dar în unele cazuri – de ex. cursul de istoriografie sau cursul de Grecia antică – ambele module erau predate de aceeași persoană.

Eu m-am luat după titluri și cred că am ales bine: un modul de antropologie culturală (Carol Căpiță și Alexandra Țârlea), un modul despre stat și ideologie în Orientul antic (Daniela Zaharia), un modul despre romanitatea orientală (Tudor Teoteoi), un modul de arheologie despre care nu știu cu ce se deosebea de celălalt (Mircea Babeș), un modul de istorie a istoriografiei moderne (Andrei Alexandrescu), un modul de ev mediu timpuriu (Ecaterina Lung) și un modul despre Grecia arhaică (Zoe Petre).

Totuși, uitându-mă pe lista disciplinelor din suplimentul de diplomă – în care figurează doar titlurile generale –, oficial trebuia să fim experți în cursul general, nu doar în materia de modul. Să fi fost găselnița cu modulele un compromis în fața trecerii la sistemul Bologna și comprimării anilor de studiu? I-am auzit pe unii profesori plângându-se de faptul că studenții ajung să învețe cu adevărat doar o parte dintr-un curs, sau că nu există o succesiune cronologică între cursuri (istoria evului mediu era parcursă înainte de istoria imperiului roman, de exemplu).

O privire în interior, la copacul cunoașterii

Pentru ca întregul curs să poată fi acoperit, seminariile au fost folosite ca să parcurgem ceea ce se preda în celălalt modul, într-o manieră complementară. Așa se face că mă înscrisesem la un modul de istoria istoriografiei în secolele 18-19, dar la seminarii aveam de citit și de comentat Herodot, Tucidide și Machiavelli. Dacă nu se făceau aceste „umpleri” probabil am fi ieșit mai specializați, dar mai puțin potriviți pentru o carieră pedagogică în învățământul preuniversitar (scopul tradițional al licenței în istorie). Cu o distanțare incompletă față de o tradiție generalistă a predării istoriei, cursurile nu au reușit să devină cu adevărat opționale, așa cum știam că era în universitățile occidentale.

Ieri am depus foarte repede cererile pentru module, apoi mi-am completat fișa de înscriere, plus fișa pt. educație fizică. Am optat pentru tenis de masă (P. râdea de mine, mi-a zis că sunt un fraier că nu m-am dus la tenis de câmp). Mă întâlnisem și cu Melina pe coridoare, iar la bibliotecă nu mă pot înscrie până nu primesc carnetul de student. După toate treburile birocratice, m-am plimbat prin zona Atheneului… – 4 oct 2006

Primul lucru pe care mi l-am cumpărat în București a fost o hartă a orașului. La început aveam direcții și rute, dar cu timpul mi-a plăcut să mă las surprins, hălăduind pe aproape toate străzile din arealul mărginit de Panduri – Viilor – Mihai Bravul – Ștefan cel Mare – Grivița și Grozăvești. Am ignorat cartierele de blocuri și notam deja în primele zile că „nu țin să le cunosc cu de-amănuntul”. Nici în Berceni, în cei doi ani cât am locuit acolo, nu am îndrăznit să calc mai departe de Șoseaua Giurgiului. Singura excepție a fost Titan, unde mă mai întâlneam cu O. & compania, urmând ca din anul 2 să mă aducă o relație romantică în cartierul acesta.

Cu harta și cu B-24-FUN studiate, în primele zece zile am bifat: expoziție filatelică la Palatul Suțu, vizită la cimitirul Bellu, plimbare pe la Kogălniceanu și Operă, lansare de album Andrieș la Cărturești, fotografii de/cu Brâncuși la Muzeul Național de Artă, Romană și Magheru, filme la retrospectiva festivalului Anonimul, Cotroceni și Izvor, galeria 26, bulevardul Unirii, Verona, Piața Amzei, net-cafe la Green Hours.

Ieșirea spre TNB de la metrou e ca la Modarom [în Brașov]: geme de pokemoni și de chetiști. – jurnal, oct 2006

Pentru că țineam de pungă, evenimentele gratuite s-au epuizat repede. Iar timp era deodată berechet, pentru că, vorba jurnalului, „acum văd ce mult stăteam la calculator acasă; cel puțin 5 ore pe zi…”. Departe de cuib, ajunsesem un fel de vagabond:

Încet, încet, te saturi de București. Atâtea ore de așteptare prin centru, pentru că acasă înseamnă prea departe, iar locuri de stat nu prea ai (biblioteca, fântâna [de la Universitate], TNB, mai merg și la Atheneu, la Kretzulescu); tot fac cercuri prin oraș, încă mănânc la prânz foietaje cu brânză sau ciuperci. – jurnal, oct 2006

În a zecea zi de București am mers la facultate să văd rezultatele repartizării pe module. „Am intrat la toate cele pe care le doream”. Urmau, alternativ, săptămâni cu 18 și 24 de ore de cursuri și seminarii. Se făcuse vremea să văd pentru ce am venit la București.