Amintiri din Facultatea de Istorie (3): Grecia și Orientul

Mă impresionează și acum, după 14 ani, cât de hotărât eram să mă transform într-un intelectual o dată cu începerea noii facultăți. Urma să devin un profesionist în condiții de austeritate, fără tentațiile oferite de un calculator sau de un palier de cămin studențesc.

Condiții de învățat sunt și mi le mai creează și ea [gazda], adică, dacă ar fi să devin un tocilar, aș reuși cu brio. De fapt, ăsta e lucrul care contează cel mai mult, că de aia am venit aici: să învăț, să fiu printre cei mai buni, să acord istoriei atenția și interesul pe care îl merită. – jurnal, octombrie 2006

Pe lângă puținele cărți de istorie pe care le luasem cu mine la București (pentru că nici nu aveam prea multe atunci), aveam trei caiete goale, etichetate: „germană”, „latină”, „neologisme”. Ce modele îmi luasem oare, pe vremea aceea? Știu că citeam Dilema Veche în personalul Brașov-București, spre nedumerirea navetiștilor suiți la Crivina, Buftea sau Periș. Mai știu că la începutul anului, în sesiunea de la Telecomunicații, citeam eseurile de tinerețe ale lui Eliade. Și mai știu că luasem în serios „drama intelectualului neînțeles” din comentariile la Patul lui Procust, în anul precedent.

Lesne de înțeles că a rămas golul în cele trei caiete extra-școlare care îmi marcau excesul de zel. În elanul meu muncitoresc contemplam chiar și o specializare:

Încă palpez zonele istoriei, ca să îmi stabilesc o zonă de specializare. Mă atrage și mi se pare lacunară perioada Evului mediu oriental: Rusia, popoarele turanice, mongolii, arabii, turcii, perșii, otomanii, indienii, chiar japonezii și chinezii.  – jurnal, 5 oct 2006

Palpam fără prea mare entuziasm, căci mai degrabă mă tratam cu Radiohead și Kafka (Procesul) decât cu lecturi sistematice de medievistică.

Treptat cunosc profesori, colegi, metode de lucru, bibliografii care mi se par imposibil de studiat în totalitate, o programă prea încărcată și totuși minimă. Cum zicea îndrumătorul de an [Lukács Antal], cursurile din trunchiul comun sunt cu foarte puțin mai ample decât lecțiile din liceu. – jurnal, 10 oct 2006

Cursul de Grecia Antică era în totalitate al doamnei Zoe Petre. Din păcate, prelegerile sale aveau loc o dată la 2 săptămâni, iar o dată sau de două ori cred că a lipsit, așa că am ajuns să o ascult de 4-5 ori. Intra direct în literatura anticilor și în probleme a căror importanță nu eram capabil să o văd (micenieni, stilul geometric, eroi eponimi, tradiția homerică – mă încrisesem la modulul despre cetatea arhaică, pre-clasică). O ascultam vrăjit și notam puțin. Era suficient suportul de curs, xeroxat în peste 100 de pagini. Iar asistenții ei – doctoranzi formați în școala francofonă, mai veche, deci mai serioasă, de istorie – erau aleși pe sprânceană. Pe Laurențiu Ristache l-am avut la grupa mea de seminar, dar l-au suplinit și Mijomir Mecu și Adrian Dumitru.

Ca să vă faceți o idee despre calitatea profesională a asistenților lui Zoe Petre, Mijomir ne-a vorbit la prima întâlnire despre istoriografia pozitivistă, despre normele de citare, despre importanța studierii limbilor clasice, fiind „foarte pătruns de ceea ce spunea, un susținător al studiului neîntrerupt, un admirator al erudiției”. La fel era și Adrian, pe care l-am reîntâlnit în semestrul al doilea, povestindu-ne cu privirea sclipitoare despre intrigile din Roma imperială, născând totodată pasiuni în băncile amfiteatrului.

Pe Laurențiu l-am avut suficient timp la cele 10-12 seminarii pentru a îi cunoaște tabieturile și a-i exploata slăbiciunile în raport cu lipsa noastră de chef de citit sau de discutat. În timp ce Mijomir și Adrian mi-au hrănit fanteziile de grandoare intelectuală, Laurențiu era cel care trăgea de tine să faci măcar un pas către împlinirea acelei fantezii. Și dă-i și citește Chamoux, Finley și Boardman, nume care mi-au rămas în minte pentru că erau cuplate cu niște texte extraordinare și cu entuziasmul d’étudiant al doctoranzilor lui Zoe Petre, pe care nu l-am reîntâlnit nicăieri după aceea.

Oamenii (coordonatorii) de la seminariile de Grecia antică sunt fenomenali. Sunt acei oameni care te inspiră, care te „corup” să studiezi, să faci din erudiție un scop. […] Laurențiu R. mi-a dat un pont: cea mai bună cale de a accesa operele fundamentale, în special cele ale clasicilor (Homer, Herodot, Tacitus etc.), este să le cumpăr (de la anticariate). În condițiile în care un volum din „Vieți paralele” a lui Plutarh e 35 de lei, cred că o să fac foame… – jurnal, 18 octombrie 2006

În partea profesorilor, ceva asemănător am găsit la Daniela Zaharia, care ne vorbea cu talent pedagogic despre Orientul antic. Era de ajuns că subiectul mă lansa în niște călătorii imaginare încă din clasa a 5-a, dar doamna Zaharia m-a ajutat să descopăr valoarea documentată a acelor transformări care au dat naștere marilor civilizații. La primul dintre seminariile pe care tot dumneai le ținea, ne-a lămurit că volumele care compuneau Istoria culturii și civilizației a lui Ovidiu Drîmba sunt niște compilații, înțelegând eu că trebuie să nu mai frecventez acest autor care se găsea în orice casă de om care se dorea cultivat. După câteva prelegeri susținute cu imagini comentate, în condiții grele (era seară, amfiteatrul se umplea cu studenți obosiți de la istorie și de la relații internaționale), am început să îi admir etica profesională și tenacitatea.

Cursurile despre Grecia și Orient au fost highlight-urile primului semestru, pe care le așteptam cu pasiunea formată cândva prin clasele 4-5, când atenția mea deasupra albumelor de la Rao, Religiile lumii și Istoria lumii, ținea doar cât pentru primele capitole.

„După o primă săptămână de cursuri, mă simt bine, sunt entuziast, dornic să studiez și să clarific dilemele istorice”, scriam ingenuu pe 13 octombrie. Dar istoria își făcea cu greu loc în jurnal. Mă frământa o altă dilemă, una amoroasă.