De ce sunt extremiștii de dreapta atrași de istorie ?

Corneliu Vadim Tudor a fost doctor în istorie. A obținut titlul în împrejurări dubioase, la Craiova, cu ajutorul colegilor săi de Partid România Mare (istoricul Gheorghe Buzatu de la Iași rings a bell?).

George Simion, galerist de stadion și conducătorul AUR (partidul de extrema dreaptă cel mai vizibil în acest moment), a urmat un master în istoria comunismului, la Universitatea din Iași.

Acum mai e pe val un copycat al legionarilor, luat în brațe de președintele Academiei și de Patriarh, unul Silvian Emanuel Man, președinte de ligă studențească și licențiat, masterizat și acceptat la doctorat în istorie, ghici unde? Tot la Iași.

Să trec peste tentația de a considera că mediul universitar de la Iași e o pepinieră de extremiști. Mai degrabă sunt alți factori care favorizează astfel de apariții – sărăcia (inclusiv cea culturală) și perspectivele sumbre pe piața muncii în cea mai înapoiată regiune a României. Dați-i Clujului aceleași condiții de înapoiere și o să avem numai mămăligă fusion pe Calea Moților.

Mai trec și peste faptul că extremiștii de stânga au și ei o slăbiciune pentru istorie, cu mențiunea că nu insistă prea mult asupra ei, fiind mai degrabă concentrați pe „viitorul luminos” construit pe baze noi, și alte teleologii. Iar în România, mariajul dintre extrema stângă și discursul istoric e, din anumite motive propuse mai jos, o raritate, deci în afara discuției noastre.

Și, dacă tot am făcut deja o departajare, poate întrebarea din titlu ar trebui să fie: cum e văzută istoria în România, de reușește să fie mai populară în rândurile extremei drepte ?

Cum să fie văzută ? Fix cum nu trebuie, dacă mă întrebi pe mine. Într-o succesiune de tipul oul sau găina, pedagogia istorică naționalistă, eroică, colectivistă, mitizantă, victimizatoare, menită să te mobilizeze identitar, nu să te pună pe gânduri, creează o cultură mainstream care operează cu naționalism, eroi, colectivism, mituri, victimizări și țapi ispășitori.

Practic, tipul de discurs istoric dominant în societatea românească (adică acela care te formează și te mobilizează identitar, ca în secolele 19-20, în loc să îți ofere un spațiu al exersării gândirii critice) stimulează exact acele elemente specifice extremei drepte: obsesia cu strămoșii, colectivismul de tip etnic (neamul), figurile istorice militar-politice care se disting prin autoritate, interpretarea în cheie sacrificial-mistică și vindicativ-genocidară a violențelor suportate de grupul „matcă”, în general – ruperea de prezentul decăzut și valorizarea trecutului ca vârstă de aur ce trebuie recuperată în viitorul imediat printr-o renaștere purificatoare.

Există, fără îndoială, o relație simbiotică între istorie și extrema dreaptă. E lesne de înțeles de ce reacția extremiștilor de dreapta e defensivă și extrem de virulentă atunci când apare fie un discurs istoric profesionist, fie o banală propunere de tipul „hai să gândim puțin trecutul”.

Monopolul imaginat al extremei drepte asupra istoriei e parazitic, deci îi este vital, cu atât mai mult cu cât România nu are o ofertă identitară prea bogată. Cum am răspuns de-a lungul secolelor la întrebarea „cine suntem noi?” În absența unei diferențe specifice de ordin politic, economic, cultural, în micimea noastră la scară europeană și globală, ne-am întors deseori în trecut să culegem de acolo o haină confortabilă, care să ne exonereze și de oareșicare responsabilități. „Noi suntem urmașii Romei”, „noi suntem urmașii dacilor”, „noi suntem victime ale imperiilor”, „pe noi alții ne-au condus”, „noi am fi putut fi ca x sau y, dacă nu ne-ar fi apăsat alții”.

Totuși, de ce doresc extremiștii de dreapta să se laude cu niște diplome universitare în istorie ?

Pe fond, ei acționează în virtutea atașamentului pe care l-au dezvoltat față de istoria-mobilizare, care nici nu impune bariere de acces (fie vorba între noi, orice prost poate face istoria în România). Și, bineînțeles, își vor alege acele subiecte și cursuri care le vor confirma bias-urile identitare.

În formă însă, e vorba de o strategie de legitimare. Având acele diplome, ei sunt asimilabili istoricilor profesioniști și, drept rezultat, se simt îndreptățiți să debiteze discursul lor ideologic și fake histories având spatele asigurat de autoritatea diplomei. Nu toți pun botul la figura cu studiile, dar există suficient public în România dispus să ciulească urechile la vederea unei diplome. I-am auzit atât pe Corneliu Vadim Tudor, cât și pe George Simion, exprimând falsuri istorice cu argumentul că au niște studii în domeniu.

În această situație, publicul e pus în situația de a distinge între ce a spus un extremist și ce a spus un istoric serios, amândoi cu diplome emise de același sistem de învățământ. Cine va avea mai mult succes? Acela care te va face să chestionezi credințele dobândite în familie, școală, mass media? Sau acela care îți va întări convingerea că neamul din care te tragi a fost cel mai tare din parcare, și că, dacă nu erau dușmanii la tot pasul, ar fi fost și mai și ?