Etapa progresist-nihilistă din tinerețea lui Nicolae Iorga

Universitatea din Iași, circa 1889.

„Toate onorurile erau rezervate filozofiei și studiilor sociale, ca în Rusia. Era moda de a se ocupa cu ele, și noi toți eram mai mult sau mai puțin socialiști la început, darwiniști convinși, pesimiști sălbatici, oameni ai progresului în toate cele. Orice era nou n-avea nevoie de altă recomandare. Mândria noastră tinerească era satisfăcută de această superioritate ușor de dobândit, care înseamnă a adopta o inovație și a privi de sus pe oamenii cumsecade, cu „idei înapoiate”, cu care nu există nici o comparație posibilă.

Pentru naționalism, pentru răbdătoarea muncă a eruditului, nu aveam decât dispreț. Era oare o îndeletnicire pe potriva noastră, tineri semizei progresiști, a ne interesa pasionat de forma națională a vieții popoarelor, formă veche pe care dezvoltarea omenirii o va face în curând să plesnească ? Era vrednic oare de înțelegerea noastră cuprinzătoare, de sufletul nostru cu aripi de vultur, să ne oprim la acele lucruri mărunte care cer mari și îndelungate silințe ale tuturor capacităților noastre ?

Ba chiar planam în sfere prea înalte ca să credem în morala obișnuită, în acea religie a datoriei căreia nu i-ar aduce jertfa lor decât spiritele înguste, pe care noi nu le puteam trata decât cu un superior dispreț. A-ți alege o țintă demnă de tine, a n-o pierde niciodată din vedere, a te găsi până la sfârșit ceva mai aproape de idealul tău și a lăsa după tine o urmă de lumină, mai slabă sau mai puternică, după cum ți-au fost forțele… Fie pentru alții acest catehism al vieții! Doar toate aveau să se sfârșească, viața noastră, rasa noastră, poporul nostru, lumea noastră! Pentru unii care văd toate acestea înainte lor, mai poate exista o datorie, o morală, un patriotism?

Acestea se întâmplau în sufletele noastre tinere, și sunt și dintre aceia cărora această primă impresie, această tară de la început, le-a marcat viața întreagă. Îi mai întâlnesc câteodată pe acești foști colegi de universitate și, fiindcă eu am scăpat demult din această obsesie a neantului, de dezgustul și de sentimentul special de superioritate care rezultă din ea, simt aceeași spaimă de care se înfioară cineva care, după o boală primejdioasă, se află dinaintea cuiva care suferă încă de ea și nu se va mai vindeca niciodată.

Unul s-a sinucis; alții au săvârșit o sinucidere morală care nu e mai puțin tragică decât cealaltă. Firavul idealism al ideilor înaintate a dispărut repede și, fără nici un sprijin moral, în fața ispitirilor vieții infame pe care o trăiește societatea noastră, ei s-au lăsat să cadă.

Foști socialiști din universitate au devenit politicieni de provincie, oratori de cafenea, gazetari de duzină, oameni de afaceri care fac și ei ce fac și alții. Mă privesc și pe mine cu un sentiment de compătimire pe care mie mi-e imposibil să-l simt față de asemenea inimi veștede, față de asemenea suflete decăzute.

Iată-l pe acesta, își vor fi zicând ei, care n-au învățat nimic din viață, un naiv incurabil: se trudește să scrie cărți pe care nu le va citi nimeni, să pregătească lecții care nu se ascultă decât din obligația de a avea o diplomă la sfârșit, să predice unei societăți care și-a pierdut de mult orice alt sentiment decât setea de plăceri!

Cu această senzație penibilă îmi întâlnesc foștii colegi, condamnații pe viață ai deziluziei iremediabile, ai dezgustului cronic față de orice muncă neplătită și față de orice ideal care nu rentează.”

Fragment scris la 28 ani (1899), tradus din franceză de Andrei Pippidi și publicat la Humanitas sub titlul Opinii sincere și pernicioase ale unui rău patriot, 2008.