Rainer Maria Rilke – fragmente din Scrisori către un tânăr poet

„Cu nimic nu ești mai sortit să rămâi mai departe de opera de artă decât prin cuvinte critice; rezultatul este mereu neînțelegere, mai mult sau mai puțin fericită. Lucrurile sunt cu toatele nu pe atât de sesizabile pe cât opinia curentă ar vroi de obicei să ne facă să credem; cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt; și mai neexprimabile decât toate sunt operele de artă; existențe enigmatice a căror viață, pe lângă a noastră , care trece, durează”. (1903, p. 10)

„Ar mai fi de adăugat că Roma (dacă încă n-o cunoașteți) este, în primele zile, sfâșietor de tristă: prin atmosfera moartă și sumbră de muzeu pe care o respiră, prin straturile de trecuturi scoase la suprafață și proptite cu caznă (din care se hrănește un prezent minor), prin exagerarea nespusă a tuturor acestor lucruri transfigurate și stricate, sprijinită de savanți și filologi și mimată de toți vizitatorii Italiei, în virtutea obișnuinței; ce se alege din lucrurile acestea decât resturile întâmplătoare ale unui alt timp și ale unei vieți care nu e a noastră și care nu trebuie să fie a noastră?

În sfârșit, după săptămâni de refuz zilnic, te regăsești, deși încă puțin încurcat și îți spui: Nu, aici nu e mai multă frumusețe decât în altă parte, și toate obiectele acestea admirate de generații, la care au refăcut și dres mâini nepricepute, nu înseamnă nimic, nu sunt nimic, n-au nici inimă, nici valoare – dar e multă frumusețe aici, pentru că e multă frumusețe pretutindeni” (1903, p. 50-52)

„Ceea ce e necesar rămâne (doar atât): singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine și să nu întâlnești pe nimeni ore în șir – asta trebuie să fii în stare să poți face. Să fii solitar, așa cum ai fost în copilărie, când adulții umblau de ici-colo împletiți cu lucruri care păreau importante și mari pentru că ei păreau atât de ocupați și pentru că nu înțelegeai nimic din purtarea lor.

Și dacă recunoști într-o bună zi că ocupațiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate și și-au pierdut legătura cu viața, de ce să nu continui să le privești pe toate acestea ca un copil, ca pe niște lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăși e muncă și rang și chemare? (…) Gândiți-vă, dragul meu domn, la lumea pe care o purtați dumneavoastră, și numiți acest a sta pe gânduri cum vreți, poate să fie amintirea propriei copilării sau nostalgia viitorului – fiți atent doar față de ceea ce se deșteaptă în dumneavoastră, și puneți asta mai presus de tot ce observați în jur. (…) Știu, slujba dumneavoastră e aspră și în dezacord cu dumneavoastră; am și prevăzut plângerea și am știut că o să vină. Și dacă a venit, nu vă pot liniști, nu pot decât să vă sfătuiesc să vă gândiți dacă nu sunt așa toate slujbele, pline de pretenții, de dușmănie față de individ, îmbibate parcă de ura acelora care s-au împăcat muți și morocănoși cu slujba prozaică. Profesia în care trebuie să trăiți acum nu este încărcată mai tare de convenții, prejudecăți și erori decât toate celelalte, și dacă există unele care afișează o mai mare libertate, nu există niciuna mai largă și mai liberă și care să fie în legătura cu lucrurile mari din care se compune viața adevărată. Doar individul în parte, care e solitar și care e expus profundelor legi ca un lucru, dacă pornește spre dimineața care începe sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, și dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deși stă în miezul vieți. (…) Pretutindeni e așa, dar asta nu e motiv de teamă sau tristețe; dacă nu există comunitate între oameni și dumneavoastră, încercați a fi aproape de lucruri, ele nu vă vor părăsi; încă mai sunt nopți și vânturi care trec prin copaci și peste țări multe; încă mai e între lucruri și animale totul plin de evenimente la care puteți lua parte; și copiii sunt încă, așa cum ați fost, copil fiind, atât de triști și fericiți – și, dacă vă gândiți la copilărie, trăiți din nou printre ei, printre copiii însingurați, căci adulții nu înseamnă nimic, și gravitatea lor nu are nicio valoare”. (1903, p. 56-60)

„Și arta nu e decât un fel de a trăi, și poți să te pregătești pentru ea, trăind într-un anume fel, fără să-ți dai seama; în orice lucru firesc ești mai aproape decât în meseriile nereale, semiartistice, care, dându-ți iluzia unei înrudiri cu arta, neagă practic existența oricărei arte și o atacă așa cum o face bunăoară tot jurnalismul și aproape toată critica și trei pătrimi din ceea ce se cheamă literatură și vrea să treacă drept asta. Mă bucur într-un cuvânt că ați trecut de pericolul de a ajunge aici și că sunteți undeva, într-o realitate aspră, solitar și curajos.” (1908, p. 108)

Scrisori către un tânăr poet, traducere din germană de Ulvine și Ioan Alexandru, București, Editura Diana Press, 2012.